• 25
  • iul.

BĂTRÂNUL ȘI MINGEA

Sus, la etajul trei, stă un bătrân. Îl văd rar și doar atunci când iese în scaunul cu rotile, scos la plimbare de o femeie mărunțică, cu fața umbrită de griji și tăcută. Nu l-am auzit pe bătrân niciodată vorbind, nu spune absolut nimic, doar face un semn cu mâna în ce direcție vrea să o ia și femeia, impasibilă, ghidează căruciorul după voia lui.

O vreme am crezut că femeia îi este rudă, dar vecinii, fericiți că nu știu tot, mi-au explicat că este angajata unei firme care se ocupă de îngrijirea bătrânilor la domiciliu. Am făcut o remarcă cinică despre veselia cu care angajații firmei își îndeplinesc atribuțiile și am uitat apoi totul.

Într-o zi, pe la începutul verii, i-am vazut din nou pe ea și pe bătrân în fața blocului. Femeia mergea pe lângă căruciorul împins cu entuziasm de un copilandru de vrea 7-8 ani. Pe fața ei încremenise un zâmbet înmugurit către copilul care se opintea din raăputeri. Ajunși lângă locul de joacă, băiețelul a lăsat baltă căruciorul în mijlocul străzii și s-a repezit la gardul despărțitor, uitându-se la băieții din cartier care jucau fotbal. Femeia a împins căruciorul lângă gard, l-a luat pe băiețel în brațe și a început să-i vorbească la ureche. Bătrânul se uita fix la ei, urmărind fața copilului, care se înroșise toată. Ochii îi străluceau de lacrimi și mânuțele se încleștaseră pe gard. Până la urmă, femeia a reușit să-l desprindă de acolo. Băiețelul plângea în hohote și bătrânul l-a luat cu grijă în brațe, în cărucior. Atunci am văzut că băiețelul avea ghetuțe ortopedice și o proteză la un picior. M-am simțit rușinată, îmi venea să-mi dau palme pentru răutațile debitate prostește despre ea. M-am dus la primul magazin, am cumparat o minge adevarată de fotbal și i-am dus-o bătrânului, rugându-l să o dea mai departe, cadou. M-a privit mirat. Stătea drept în căruț, cu o ținută demnă și brațele încă vânjoase împreunate în poală. Nu știu ce mi-a venit și i-am sugerat stânjenită:

– Și poate îl antrenați. Când mergeți împreună la plimbare, am adăugat zâmbind. Și am plecat.

Vecinii mi-au povestit ulterior că gestul meu a fost neinspirat. Femeia a refuzat supărată cadoul, iar bătrânul meu mut i-a vorbit jumătate de oră în zadar despre speranță, luptă și curaj. Femeia și-a dat demisia și în locul ei a apărut o doamnă rotofeie și volubilă, iar bătrânul și-a reintrat în muțenie. Când ne întâlneam mă saluta din cap și mă sfredelea cu ochii lui albaștri, zâmbind. Eu îi răspundeam încurcată la salut și grăbeam pasul.

Nu mică mi-a fost mirarea când într-o zi mi-a bătut la ușă doamna rcea plinuță și m-a rugat să urc până la el. Când am intrat, mi-a întins mâna și m-a poftit zâmbind să iau loc. Apoi mi-a întins un ziar. Mare, în mijlocul paginii, era băiețelul, fericit, cu mingea de la mine în brațe. Și dedesubt un interviu cu bătrânelul meu. Așa am aflat caăstau de vorbă cu un mare antrenor de fotbal. Dupa ce femeia și băiatul au plecat de la el, bătrânul s-a dus și și-a deschis o asociație. O asociație care își propune să antreneze copiii cu deficiențe fizice, să le redea bucuria sportului și a competiției. Asociația se cheamă “Ștefan”, după numele băiețelului. După o vară de alergături, bătrânul formase deja doua echipe de fotbal pe care le antrena din căruciorul lui de trei ori pe săptămână. Căpitanul uneia dintre echipe era Ștefan.

– Am vrut să-ți mulțumesc, mi-a spus el, zâmbind. Mingea ta mi-a redat mie un scop în viață și i-a făcut fericiți pe acești copii. Tatăl băiatului m-a susținut și mama lui s-a obișnuit între timp cu ideea că nu-l poate ține sub un clopot de sticlă.
– Știți cum se zice, cine nu are bătrâni, să-și cumpere. E extraordinar ce ați făcut.
– Tu m-ai inspirat. Noi, bătrânii, credem că cine nu are copii să-și cumpere. Serbăm? Vrei o cafea?

Mi-a placut cafeaua. Nu era amară.